Buhne cenușii: cum localizează prada sub un metru de zăpadă

Un nou studiu condus de Universitatea din California, Riverside, a descoperit că zborul static de scurtă durată deasupra unei ținte ajută bufnițele cenușii uriașe să găsească prada aflată sub un strat de zăpadă de până la un metru.

În plus, unele trăsături fizice ale acestor bufnițe, precum forma aripilor și a feței, ajută la corectarea distorsiunilor sonore provocate de zăpadă, astfel încât ele își pot găsi prada, adesea aflată în mișcare rapidă, cu o precizie uimitoare.

Planarea înainte de atac

În timp ce majoritatea speciilor de bufnițe zboară direct spre pradă atunci când vânează, bufnițele uriașe cenușii plutesc o vreme deasupra zonei țintă, înainte de a se lăsa în jos și de a sparge zăpada cu ghearele.

„Nu sunt singurele Păsările care vânează în acest fel, dar, într-un anumit sens, sunt cele mai extreme, pentru că își pot localiza prada atât de adânc sub stratul de zăpadă”, a declarat autorul principal al studiului, Christopher Clark, biolog la UC Riverside. „Această specie este SPECIALISTUL vânătorii în zăpadă.”

Cercetătorii au efectuat o serie de experimente în pădurile din Manitoba, Canada, săpând gropi lângă cele observate în timpul vânătorii bufnițelor și amplasând difuzoare care redau diferite sunete, printre care zgomot alb de înaltă frecvență, precum și înregistrări ale unor șoareci de câmp (una dintre prăzile preferate ale bufnițelor), care au o frecvență joasă.

Disc facial mare pentru frecvențe joase

Analizând sunetele care ieșeau din zăpadă de la șase adâncimi diferite, specialiștii au constatat că sunetele de joasă frecvență s-au transmis cel mai bine. „Faptul că sunetele de joasă frecvență străbat zăpada explică discul facial al acestei specii, pentru că, având un disc atât de mare, ele aud mai bine sunetele de joasă frecvență”, a explicat Clark.

În plus, analiza a arătat că zăpada deviază de obicei sunetele șoarecilor de câmp, creând o „fata morgana acustică” care i-ar putea induce în eroare pe prădători. Planând însă o clipă chiar deasupra prăzii, aceste păsări pot compensa distorsiunile provocate de zăpadă. Potrivit lui Clark, „distanța pe care sunetul trebuie să o parcurgă de sus este mai mică și există mai puțină zăpadă prin care sunetul să treacă din acel punct. Asta le ajută cu siguranță pe bufnițe să aterizeze exact unde au nevoie.”

În plus, aripile acestor bufnițe par să atenueze zgomotul zborului, astfel încât ele se pot concentra probabil mai bine asupra sunetelor produse de pradă. Această descoperire nu este interesantă doar pentru specialiștii în bufnițe, ci și pentru inginerii și inginerele care doresc să proiecteze aparate de zbor mai silențioase.

„Între anii 1940 și 1960, zgomotul zborului a scăzut drastic, dar de atunci avioanele nu au devenit mult mai silențioase. Studierea modului în care funcționează aripile acestor bufnițe ar putea contribui la dezvoltarea unor avioane și drone noi, care produc mai puțin zgomot", a concluzionat Clark.

Studiul a fost publicat în revista Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences.