Cum supraviețuiesc animalele sălbatice iarna în zăpadă

Că zăpada nu este la fel de la un caz la altul o știu mai ales inuiții.

Zăpada pufoasă se numește la ei «tlapa», vzăpada cu crustă «Tlacringit» iar zăpada umedă «Tlayinq». Inuiții din Nunavik, Canada, au 53 de cuvinte pentru cele mai diverse forme de zăpadă. Pentru ei, cunoștințele despre zăpadă sunt o chestiune de supraviețuire. Și pentru animalele sălbatice este o chestiune de viață și de moarte dacă din cer cad fulgi de zăpadă pufoasă sau fulgi mari și umezi. În timp ce zăpada pufoasă încălzește corpul ca o plapumă moale din puf, fulgii uzi se așază asupra animalelor ca un giulgiu. Odată ce blana este udă leoarcă, se apropie moartea prin îngheț. Animalele sălbatice bolnave sau subponderale au șanse mici de supraviețuire. Totuși, animalele sălbatice au dezvoltat numeroase strategii pentru a trece cu bine peste iarnă.

Odată cu venirea iernii, pentru animalele sălbatice începe o perioadă grea. Sub un strat des de zăpadă și gheață, hrana, oricum puțină, a devenit inaccesibilă. Dacă zăpada are și crustă de gheață, animalele abia mai găsesc ceva de mâncat. Ierbivorele precum căprioarele și cerbii nobili își reduc de aceea metabolismul. Rumenul rumegătoarelor poate cuprinde acum cu 60 la sută mai puțină hrană decât toamna. Ierburile, plantele ierboase, ghinda și castanele sunt greu de găsit; un sistem digestiv micșorat este, prin urmare, soluția perfectă. Animalele stau nemișcate în peisaj și trăiesc din rezervele lor de energie. Când stratul de zăpadă este gros, căprioarele și cerbii nobili evită cu atât mai mult orice mișcare inutilă. Cine nu se mișcă consumă mai puține calorii. Fiecare fugă înseamnă un consum de calorii neprevăzut, care nu mai poate fi compensat integral prin hrana disponibilă iarna.

La familia mistrețului, înghesuiala le protejează de frig. Purceii sunt acum strâns lipiți unii de alții în așa-numitul cuib de fătare. Micuții cântăresc doar câteva sute de grame, iar puful lor de dedesubt nu este încă suficient dezvoltat. În cuib, ei beneficiază de căldura corporală a fraților. Orice speriere poate duce la o hipotermie mortală. De aceea, scroafa – femela mistrețului – are grijă ca nimeni să nu se apropie prea mult de puii ei.

Alte animale sălbatice, cum ar fi iepurii de câmp și lebedele cântătoare, se lasă în mod deliberat „acoperite” de zăpada pufoasă și caldă. La fel ca oamenii de la Cercul Polar, ele trăiesc împreună cu zăpada și profită de avantajele splendorii albe. Ploaia amestecată cu zăpadă și fulgii mari le îngreunează, în schimb, supraviețuirea.

Printre animalele sălbatice există și „iubitori ai iernii”: vidra, cu blana ei deasă din peste o sută de milioane de fire de păr, este perfect adaptată la frig. Nici vulpea nu se sinchisește prea mult de vremea de iarnă. Sare cu capul înainte în zăpadă, la vânătoare de șoareci, și scoate de acolo mai mulți șoareci grași, pe care i-a depistat datorită auzului ei fin. Cât timp poate găsi șoareci sub stratul de zăpadă, lumea minunată a iernii este pentru ea absolut în regulă.

În timp ce majoritatea mamiferelor trec pe o treaptă inferioară și își trăiesc ziua mai relaxat, chitcanul se află iarna abia acum în plină formă. Sub stratul de zăpadă, acest insectivor este extrem de activ. Gândacii grași și alte insecte stau aproape neputincioase în pământ și sunt pradă ușoară pentru micuțul agil.

Reginele tinere de bondari dorm, de altfel, sub perne dese de mușchi, în pământ. Un „antigel" produs de ele însele le protejează de frigul aspru, până la minus 19° Celsius. În plus, și reginele și-au constituit rezerve de grăsime pentru iarnă și și-au umplut stomacul de miere. Conținutul acestuia este combustibilul pentru începutul primului zbor, la sfârșitul iernii.

La temperaturi înghețate, amfibienii rămân într-o stare de amorțeală provocată de frig. Ei trebuie să ierneze, pe cât posibil, în locuri fără îngheț: broaștele râioase în grămezi de compost, broaștele de lac în iazuri adânci de cel puțin 4 metri. Altfel nu supraviețuiesc înghețului. Peștii își reduc activitatea iarna și profită de anomalia apei. Apa are densitatea maximă la 4° Celsius și atunci este cea mai grea. Zonele inferioare ale unui lac au așadar întotdeauna 4° Celsius, cel puțin dacă lacul are o anumită adâncime (> 1 m). În aceste zone se retrag peștii pentru a ierna.